Protection Systems

…adică, dacă veneai dinspre capătul Militarilor, sau, mai bine spus, dinspre Pitești, Bucureștiul începea chiar acolo, la Fabrica de Lapte. Sau, dacă plecai din București, acolo se termina. Și tramvaiul 13 întorcea tot acolo, semn al sfârșitului. Până să se extindă linia, spre UREMOAS, și până să circule spre Autogara Militari tramvaiul 25, ca să ajungi spre centrul orașului trebuia să iei un amărât de autobuz, dintr-ăla rusesc, nici măcar Skoda, de-ăla cu motorul așezat în cabină, între șofer și primul scaun de pasager.

 

Și pe tăblița ITB-ului, tot Fabrica de Lapte scria. Numele de Lujerului a venit târziu, mult mai târziu, odată cu ridicarea blocurilor de pe partea cu fabrica. Așa că, dacă te întreba cineva unde stai, și răspundeai: ”În Militari”, erai imediat întrebat: ”Pe la Fabrica de Lapte, pe-acolo?” Eu, ce să răspund? ”Nu, mai încolo, spre Apusului.” ”Aha, în comuna Militari, adică.” Păi, da, omul avea dreptate, pentru că, pe Uverturii, era o căsoaie pe care rămăsese o tăblie pe care scria ”Primăria Comunei Militari”. Cu alte cuvinte, cu mintea mea de copil, eu înțelegeam că trăiam la țară, nu în București, că doar așa scria pe tabla aia, neștiind că aia fusese pusă înainte de război. Oricum, că era din oraș, că era venetică, dacă aminteai de Fabrica de Lapte, toată lumea știa zona, că era vestită.

 

Copil fiind, și învățând taman pe Strada 11 iunie, în spatele Patriarhiei, treceam prin poarta fabricii de cel puțin două ori pe zi, băgând de seamă șirul de cisterne care intrau printr-un lateral, iar, pe altă poartă, ieșind camioanele cu sticle cu lapte puse în lăzi dintr-alea de sârmă, cu iaurturi mici sau mari, din care îi tot ceream mamei să-mi cumpere, cu lăzi de unt, cu bidoane de smântână, putini cu brânză sau, ceva mai târziu, lăzi cu sana din care n-aveam să gust decât mai târziu, când am ajuns la liceu și când puneam bănuții de-o parte, ca să pot să mănânc o dată pe săptămână și o plăcintă cu brânză, la patiseria de vizavi de Palatul de Justiție.

 

Apoi, tot trecând zilnic pe lângă fabrică, am băgat de seamă că, vecină cu ea, apăruse și un Institut de Cercetări în Industria Lactatelor, fapt care mă și bucura (”Uite, neică, Militarii noștri nu sunt chiar așa de aruncat, avem și Institut de Cercetări!”), dar mă și nedumerea: ”Ce-or face oamenii ăia acolo, că laptele e lapte, iaurtul e iaurt, iar brânza, tot brânză rămâne!?” Numai simpla titulatură de pe gard impunea respect și mereu priveam cu mândrie spre clădirea pătrățoasă, că doar eram vecin de mahala cu ditamai cercetătorii, nu-i așa!?

 

Însă, pentru mine, șocul total a fost când am văzut pentru prima oară un tort de înghețată, la chioșcul de pe trotuarul din fața fabricii. Degeaba îi rugam pe ai mei să-mi cumpere și mie unul, mai mult de o înghețată Polar nu primeam. N-a fost bai, aveam să-mi fac pofta mai târziu, cu banii câștigați de mine. Și, nu ăsta a fost păcatul, ci altul.

 

Poate că numărul 13 al tramvaiului care întorcea acolo a fost ghinion adevărat pentru fabrica aia, dar și pentru Institut, pentru că, după ’89 s-a ales praful de amândouă. Acum, la Lujerului colcăie de modernitate: pasaj, metrou, parcare subterană, hipermarket, maneliști, maneliști în hipermarket, private label în hipermarket, chestii deștepte, ce mai, pe care un prost ca mine, crescut în comuna Militari, n-are cum să le-nțeleagă, nu-i așa!?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.