Dimineața începea întotdeauna cu o sticlă de lapte. Da, cel cu gatul lat, cel comunist, cel fara de care nu te puteai gandi la masa de dimineata, inainte de a merge la scoala. Drumul de la trepte până la casă până la poartă părea uneori amețitor de la trezirea finală din mrejele somnului copilului, dar în doar câteva clipe, aburul laptelui care fierbea în oală și, mai ales, plăcerea de a alege acru. crema care a iesit la suprafata ca o recompensa dulce.
Da, a fost o vreme când, pe abonament, ți se aducea sticla de lapte la poarta sau la ușa blocului. Lângă ea te așteptau dimineața borcanele cu iaurt: mari sau mici, cât ai plătit. Mașina de lapte picura leneș pe străzi sau pe aleile blocului, iar lăptarul făcea turul. Da, la vremea aceea era de neconceput să ai o dimineață fără lapte. Și, sticla de lapte a fost atât de prețioasă încât nu a fost niciodată, dar absolut niciodată, printre sticlele care au fost duse la ICVA.
Puțin mai târziu, sticla de lapte a devenit o pacoste. Obiceiul de a te abona la fabrică pentru a-ți aduce laptele acasă devenise prea burghez, în mintea proștilor Partidului Comunist. De fapt, nu a mai rămas mult lapte, iar când au anunțat că a fost oprită plata abonamentelor, propagandiștii nu au vrut altceva decât să mascheze lipsa, prin minciuni. De fapt, era lapte, dar nu pentru români. Pentru milioane de copii, sticla de lapte devenise un calvar. Diminețile nu mai începeau cu o goană veselă spre poartă sau spre uși, ci cu trezirea dimineața, cu geanta uriașă în care erau puse sticlele goale și borcanele de iaurt, cu drumul tremurător spre Alimentara, cu tremur. , stând la coadă și, mai ales, cu piatra pe care trebuia să o găsești și să o pui lângă geantă, pentru a te înlocui pe tine în vremea când ai fi părăsit coada. Petru era smerenia supremă. Piatra și sticlele goale au fost simbolul decăderii totale, al degradării condiției umane, al degradării acoperite propagandistic de cele mai bune țipete de la televizoare, în fiecare seară, la Telejurnal.
Pe la mijlocul anilor 1980, drumul către magazin pentru a cumpăra lapte era inutil. E drept, petrecerea, adică petrecerea, avusese grijă să te ajute: hotărâse ca laptele să fie ambalat în saci. Așa că, dacă voiai lapte, nu trebuia să mergi la muncă cu biberonul după tine. La sfarsitul programului sau chiar in timpul programului de lucru, telefonul cordless al foamei te anunta: S-a pus lapte. Si, daca te iubeai repede, ai putea fi fericitul cumparator al unui litru sau doi de lapte.
Abandonată fără motiv, sticla de lapte i s-a găsit rapid o altă utilizare. Cum nu mai era lapte, nu puțini i-au vopsit în alb pe interior, ducându-i la muncă plini de vodcă. Leafa s-a dus, timpul a trecut, se bea vodca, iar clasei muncitoare, desigur, îi plăcea să muncească. magazinul însemna totul: sărăcie uscată, disperare, umilire, dezumanizare, viață de șobolan.
Mulți au uitat acele vremuri sau nu vor să le amintească. Cei nostalgici vorbesc despre uriașele producții de lapte și lactate, numărul efectivului. Dar uitați să spuneți esențialul: tot ce era bun nu era pentru români. Laptele nu era pentru ei, nici iaurtul, nici brânza, nici brânza. Pe la 78 de ani am mâncat pentru prima dată rulouri cu brânză afumată, în două straturi de grăsime. Nici măcar când îmi trecuse prin minte că ar putea exista așa ceva. Un cunoscut îl cumpărase printr-o altă cunoștință, dintr-unul din magazinele cu circuit închis ale Gospodăriei de Partide și, văzându-mă înghițind uscat, mi-a dat o bucată, să guste să nu mor rău. Dar, știam că, dacă lui, fiului șefului de unitate de la Alimentara, o asemenea finețe mi-a fost rezervată, și pentru milioane de români, doar piatra de pus la coadă.